Contele Grašalkovići

Familia Grašalković (Grassalkovics), de origine vlaha (bunjevci), a fost una dintre cele mai importante și mai influente familii croato-maghiare. La începutul secolului al XVIII-lea, membrii familiei s-a ridicat din rândurile nobilimii mijlocii-inferioare, așa că Antun I. Grašalković a obținut titlul de conte de Gyarak, deoarece aveau proprietati in Slovacia de azi.

Contele a deținut cele mai înalte funcții de stat în timpul domniei Mariei Tereza și a fost și unul dintre cei mai bogați locuitori ai Ungariei.

Este amintit pentru construirea a numeroase biserici, mănăstiri, castele și școli, și mai ales pentru colonizarea pe care a realizat-o cu succes mai întâi pe moșiile sale, iar apoi in Bačka, unde a lăsat o urmă adâncă.

Anton al II-lea. Grašalković a fost ridicat la statutul de duce imperial, dar nu era nici pe departe la fel de capabil ca tatăl său, mai ales în ceea ce privește gestionarea vastelor proprietăți dobândite de contele Grašalković. Nepotul lui Antun I. Grašalković și fiul lui Antun II. este, de asemenea, ultimul membru al familiei. După moartea sa în 1841, proprietățile au fost moștenite de femeile membre ale familiei.

Cu toate acestea, la acea vreme, multe dintre moșiile lui Grašalković erau deja supraîndatorate, astfel încât proprietatea familiei dobândită cu o sută de ani mai devreme a dispărut treptat.

Familia Grašalković erau înrudiți cu unele dintre cele mai respectate și puternice familii nobiliare, precum: Esterházy, conții Forgách, Drašković, Haller, Viczay, Khuen-Héderváry, prin urmare chiar și după dispariția ramurii masculine a familie, numele Grašalković a continuat să trăiască prin membrii acestor familii, dar și prin castelele pe care le-au construit în timpul vieții, în special cele din Bratislava, Baja și Gödölő.

Bografie: Grofovi Grašalkovići (Grassalkovich)i kolonizacija Bačke dr. sc. Ladislav Heka*, MILAN STEPANOVIĆ PLEMIĆKE PORODICE U SOMBORU DO KRAJA XVIII VEKA, ПРОЗА БОГОБОЈА АТАНАЦКОВИЋА ДОКТОРСКА ДИСЕРТАЦИЈА

Antun Grašalković

ROMAN SFERA. NUMIRI CELTICO-. DACICO-ROMANE

Descarca cartea in format PDF

Biserica din Toracul Mare – actualizat

Prima biserică a fost înălţată la Toracu Mare în anul 1782 şi a avut ca hram pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Cărămida pentru construcţie a fost adusă din Săcălaz, dar nu se ştie precis cine a sfinţit acea veche biserică.

Cel care a iniţiat construirea unei biserici noi a fost preotul Mihai Frişcan, care, în anul 1850 pune piatra de temelie a actualei Biserici. Din cauza unor neînţelegeri, preotul este mutat din parohie şi construcţia se opreşte. Mihail Friscan, între 1859 şi 1866 a slujit la biserica din Felnac.

În anul 1869 vine ca preot în Toracu Mare un fiu al satului: Paul Tempea, care reâncepe lucrările de construcţie şi până la 22 mai 1875 reuşeşte ridicarea turnului şi a crucii. Pe 8 septembrie 1880 Biserica Românească din Toracul Mare a fost sfinţită de către Vincenţiu Şerban, protopopul Comloşului – Banat.

Biserica a fost construită după planurile arhitectului italian Wilhem Quirini şi lucrările au fost executate de maiştrii Schimitzs Matyaş, Schuwert Andras din Becicherecul Mare şi de arhitectul Lajos Iozsef şi inginerul Paul Molnar.

În aprilie 1892 pictorul român Filip Matei şi sculptorul Nestor Busuioc din Bocşa Română, care a pictat printere altele si biserica româna si sarbă din Alibunar. Picturile făcute pe lemn, au astăzi o valoare inestimabilă şi reprezintă scene din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos si o înfăţişează pe Maica Domnului. Iconostasul sculptat în stil baroc, este specific bisericilor româneşti aflate în sfera de influenţă culturală a Vienei imperiale şi este împodobit cu elemente florale de o mare diversitate şi frumuseţe.

Biserica a suportat mai multe lucrări de restaurare şi renovare: între 1906 – 1907 se renovează exteriorul Bisericii, adică turnul, acoperişul şi faţada, iar în anul 1939 se acoperă cu tablă turnul şi se recondiţionează crucea. După aproximativ 20 de ani se revopseşte turnul şi scaunele din Biserică şi se poleişte Iconostasul. Tot atunci se introduce în Biserică şi curentul electric.

Din familia de preoti Friscan din Toracul Mare, mai este amintit Pavel Friscan care a slujit la biserica Sf. Dimitrie din Giroc, precum si Nestor Friscan, preot care se implica la ridicarea biserici din Toracul Mic, pe 8 septembrie 1821.

Banca Concordia din Uzdin

A fost cea mai veche instituţie financiară românească din Banatul iugoslav, fondată în anul 1893 ca societate pe acţiuni, care funcţionează până la sfârşitul Războiului II Mondial.

Unul dintre administrtori banci era Ionica Friscan.

Mai multe detalii despre aceasta banca si Banca Lupulescu, cititi crtea: DRĂGĂLIN SPĂRIOSU UZDIN, CONTRIBUŢII LA TRECUTUL ISTORIC

Preotul si bunicul meu Ioan Friscan

A fost preot paroh la Toracul Mare între anii (1939-deced.1945), tatal său Zicu era din familie de latifundiari iar despre Ioan se spune că nu a făcut diferenţă între enoriaşi şi că a ascuns o familie de evrei ca să nu fie duşi în lagarul nazist de exterminare Bergen-Belsen, din care cauză a ajuns în conflict cu autorităţile. Mama spunea că a fost persecutat de regimul nazist şi a decedat de vreme, la varsta de doar 45 sau 46 de ani, de frica ruşilor, deoarece ştia că bolşevicii o săi confiște toată averea. 

Ioan Friscan a absolvit Academia Teologică (1885-1948 iar din 1996, actuala Facultate
de Teologie Ortodoxă din Arad), in 1927-1928.

În 1939 sa montat crucea pe biserica din Toracu Mare, căci cea veche în urma unui vânt puternic sa rupt și a căzut.

Preotul Ioan Frişcan la cunoscut personal pe preotul Adam Măran din Uzdin, care mai apoi a slujit la parohia din Alibunar și pe pr. Iulian Onciu care a slujit la biserica din Ovcea

Sursa

Grigorie Gh. Comșa si gramata preotului Ioan Friscan din Toracul Mare

Familia Tiganiti

În 1773. familia Tiganiti de origine aromana primeste titlul nobiliar de la imperiali. Lista nobilă și stema au fost primite de Jovan Georgije Tiganiti – managerul oficiului poștal din Velika Kikinda și managerul Companiei comerciale greco-sârbe din Banat.

Titlul nobiliar au mai primit urmatorii oficiali: Lazar Rubešić, în 1742, care a fost mai întâi notar al frontierei maritime și apoi provizor al Futog și primar la Novi Sad. Nikola Konstantinović a murit în 1759. A primit nobilimea maghiară cu adjectivul „ot Beograd”. În același an, comisarul de Srem Filip Simeonović, Pavle Pulovic si manager al Oficiului Poștal din Petrovaradin Andrejević a dobândit nobilimea în 1763. Apoi, Petar Lovčanski în 1764, judecătorul Timișoarei Đordje Kalinović în 1772, consilier al magistratului sârb la Timișoara Georgije Jovan Tiganiti în 1773, consilier al magistratului sârb la Timișoara și președinte Exterminarea tâlharilor din Banat Stevan Đuričko în 1773; director al școlilor sârbești Teodor Janković Mirijevski în 1774; Sečanac Jakov în 1790, agent de instanță Stefan Novaković în 1791; director al școlilor sârbe din districtul de Zagreb Stefan Vujanovski (aroman) 1791.

Supușii care au devenit nobili ca funcționari s-au angajat adesea mai întâi în comerț. Calea de dezvoltare a familiilor Kalinović, Đuričko și Tiganiti este strâns legată de comerț. Se știe că Djordje Kalinovic „din Dojran” a fost chiriaș al Hanului turc la Timișoara și președintele magistratului sârb, pentru care a câștigat nobilimea, a fost și membru al Adunării Bisericii Populare Sârbe. Stevan Đuričko „din Modoš” provine dintr-o familie foarte bogată de comercianți. Đuričko erau probabil angajat în comerțul cu alimente, în special cereale, deoarece s-a păstrat tradiția că transportau mărfuri pe navele lor din Croația și Ungaria. Familia Tiganiti aparținea lui Georgije Jovan (civis Temesiensis u. Oberpostverwalter), care în 1750 a fost judecător al companiei comerciale sârbo-grecești din Banat (Banatische Raizisch und Griechischen Handlungs Compagnie), la conducerea căreia a fost mulți ani.

Marko Đurković „din Servijski” era căsătorit cu Katarina – fiica unui negustor bogat de origine aromana, ducele Teodor, în timp ce soția sa Georgi Tiganiti Ana – fiica lui Josip Jovanović și nepotul mitropolitului Vićentije Jovanović. Ciril Nako a fost căsătorit cu Rossina Hadzi Scarlator, în timp ce fratele său Cristofer Nako a fost căsătorit în 1784. cu Sofia, fiica generalului Arsenij Sečujac „din Heldenfeld”.

Georgije Tiganiti, sau Tiganić, a fost fiul eminentului Panaiot Tiganiti, vice-consul al Rebumlici Venetia la Skopje. Pe vremea sa, pe 25 februarie 1748, Veneția a pus sub protecția sa pe toți supușii monarhiei habsburgice care s-au găsit în zona Skopje (Scopuli). Tot dansul a transferat în Banat peste 170 de familii creștine de aromani, iar pentru meritele sale, Tiganiti a primit o funcție oficială mai mică la Valkanj (azi jud. Timis).

Familia Tiganiti s-a stabilit in Banat pe la mijlocul sec.  XVIII. Familia s-a despărțit, când o parte din ea s-a mutat la Melenc si Novi Becej.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje, Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC si Aleksandra S. Čelovski, VIZUELNA REPREZENTACIJA PLEMSTVA U SRPSKOJ KULTURI XВИИИ VEKA U HABZBURŠKOJ MONARHIJI, Doktorska disertacija

Biserica Soborniceasca din Novi Sad

Catedrala este cea mai importantă și mai mare biserică ortodoxă din Novi Sad și reprezintă principala biserică episcopală din Bačka. Se află lângă Palatul Episcopal, care a fost ridicat de Visarion Pavlovic de origine aromana.

Catedrala reprezintă un bun cultural imobil, ca monument cultural de mare importanță.

Templul inchinat Sf. Gheorghe a fost menționat pentru prima dată în 1720, când era o biserică mai mică si inlocuita cu una noua (1734). De-a lungul timpului, această biserică a căzut și ea în paragină, motiv pentru care a fost luată o decizie la sfârșitul secolului al XIX-lea cu privire la cea de-a doua renovare completă (în 1851). Biserica a primit aspectul actual la începutul secolului al XX-lea, pe vremea episcopului Mitrofan Šević.

Pictorul Paja Jovanović (aroman dupa tata) a lucrat mai ales la icoanele din biserică. A realizat toate icoanele de pe catapeteasmă (33 în total), apoi picturile istorice de deasupra ambelor coruri. Jovanović a realizat, de asemenea, două icoane mari pe tronuri (Fecioara Maria – stânga și icoana ierarhică – dreapta), precum și ornamente de perete.

În curtea bisericii se află cel mai vechi monument conservat din Novi Sad – Crucea Bobotează din marmură roz.

Sursa

Biserica din Itebeiul Sarbesc

Este inchinata Sfantului Sava si Sfantului Simeon, apartine de Biserica Ortodoxa Sarba fiind situata in satul Srpski Itebej, ce apartine de comuna Zitiste, din Banatul Sarbesc. A fost construită în perioada 1765-1769 si declarată monument cultural de o mare importanță.

Lacasul de cult, are o bază dreptunghiulară cu absidă semicirculară și un turn. Acoperișul în două ape este acoperit cu țigle multicolore vitrate, giamuri cu un finisaj arcuit, conferă bisericii aspectul unei clădiri cu două etaje la exterior.

Fațadele sunt decorate cu tencuială decorativă și au încorporate în ele pietre funerare vechi, ale căror inscripții au și valoare istorică deoarece conțin informații despre cei decedati. Interiorul templului este, de asemenea, demn de remarcat: absida semicirculară este ținută de doi pilaștri, care sunt conectați prin nervuri care împart bolta, în timp ce altarul este separat de pilaștri care se unesc într-un arc de triumf.

Iconostasul a fost pictat de Dimitrije Popović în 1777, în timp ce sculptura in stil baroc a fost realizată în atelierul lui Aksentije Marković. Repertoriul iconografic este completat parțial cu scene din istoria națională și cultele sfinților sârbi.

Lucrările la renovarea bisericii au fost efectuate în 2012 și 2013.

Sursa

Catedrala Sfantul Dimitrie din Vidin

„Sfântul Mare Mucenic Dimitar Solunski” este o biserică ortodoxă din orașul Vidin, Bulgaria, o catedrală a eparhiei de Vidin a Bisericii Ortodoxe Bulgare. Catedrala este a doua ca mărime din Bulgaria după Catedrala Patriarhală Sf. Alexandru Nevski din Sofia. Catedrala este un monument cultural de importanță națională.

După 1718, Vidinul, in romana Diiu, a devenit un oraș de frontieră al Imperiului Otoman si legea frontierelor a intrat în vigoare pentru oras. Acest lucru înseamna practic că populația bulgară nu avea dreptul să locuiască în zona fortificată a orașului. Bulgarii care aveau case și magazine trebuiau să le vândă și să construiască case noi care nu puteau fi făcute din piatră și trebuie să fie la o anumită distanță de fortificații.

Deoarece porțile Cetății sunt erau inchise între orele 18:00 și 07:00, bisericile Sf. Parascheva și Sf. Panteleimon nu puteau fi folosite seara și noaptea în timpul marilor sărbători creștine de Crăciun și Paște. Acest lucru a necesitat construirea unei noi biserici în afara Cetății la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Biserica a fost numită după martirul din Salonic sf. Dimitar (Dumitru), devenind un centru a vieții culturale a bulgarilor și a dobândit statutul de biserică mitropolitană.

Planul templului a fost realizat de maestrul Gencho Kanev din Tryavna (aroman) și a fost parțial reproiectat de arhitectul Bahnani. Pe 10 martie 1885, a fost pusă piatra de temelie a noii biserici.

Proiectul lui Gencho Kanev a fost realizat similar cu Catedrala din Varna, pe care a construit-o între 1884 și 1886.

Iconostasul și mobilierul bisericii din interior au fost sculptate de maeștrii ai Scolii de arta din Debar, de familia Filipovi.

Sursa

Vezi si art. precedent

Biserica Sfantul Gheorghe din Pelinovo

Ctitorii biserici au fost aromanii Antonici Vuk si Vucko (biografie: Stari srpski zapisi i natpisi III, Ljubomir Stojanović, Belgrad 1905).

Acest biserica este situta pe platoul Pelina, in Muntenegru, lângă templul inchinat Sfintei Treimi, care a fost construit ulterior. Se presupune că, pe parcursu secolelor, biserica a fost extinsă de două ori, astfel încât astăzi are o lățime de 5,08 metri și o lungime de 17,65 metri.

Marea valoare a acestui templu sunt icoanele conservate ale lui Dimitrij Daskal din 1718, reprezentant al Scoli de Arta din Cotor, care acoperă întregul său interior.

Astăzi, din păcate, există o mare carieră lângă biserica, ceea ce pune în pericol icoanele foarte valoroase, din cauza căreia unele fresce au început să se descompună si deterioreze.

Sursa

Sima Andrejevici Igumanovici

(Prizren, 30 ianuarie 1804 – Prizren, 24 februarie 1882) a fost un negustor sârb, de origine aromana, umanist și binefăcător educațional bisericesc. El a fost amintit în Serbia Veche ca fiind una dintre primele dotări în domeniul școlii și educației publice.

S-a născut în Prizren în 1804 în familia proeminentului și cunoscutului negustor Andreja Djordjevic și a murit la Prizren la vârsta de șaptezeci și nouă de ani. Atât tatăl, cât și mama Jana au murit devreme. În Prizren, a lucrat ca tânăr în fabricile de tutun, unde a învățat bine meșteșugul și a câștigat niște bani, gata să-i investească în propria sa fabrica. În 1833, s-a căsătorit cu Sultana Drvadarević din Prizren. Au trăit în căsătorie timp de patru ani și au avut doi copii: Manojlo și Maga. Când soția și fiica lui au murit în Prizren patru ani mai târziu, el a decis să nu se mai căsătorească din nou și s-a dedicat fiului său Manojlo.

Tatal sau Andrija Djordjevic s-a bucurat de o reputație excelentă în Prizren si era un negustor bogat și respectabil, un om cinstit și un mare patriot. Andrija, în calitate de negustor priceput, a câștigat mult capital investind în proiecte naționale, ajutând luptele pentru eliberare de turci. Ca negustor, a călătorit dincolo de granițele Turciei și a văzut cum trăiesc alte națiuni. Ca mare patriot, a participat la pregătirile pentru prima răscoală sârbească.

Tatăl sau a murit tragic în temniță, iar mama de durere pentru soțul ei. Încă din cea mai fragedă copilărie, Sima a trăit într-un mediu puternic inspirat de patriotism, care a avut un impact asupra maturizării și dezvoltării sale. Știa că turcii l-au torturat pe tatăl său pentru că a participat la pregătirile pentru prima răscoală sârbească. Fratele său cel mare a fost modelul său. Sima și-a petrecut copilăria într-o atmosferă care îi va permite să se transforme într-o persoană puternică patriotică și un creștin devotat al bisericii sârbești.

A fost educat la mănăstirea Sf. Marcu, în satul Koriska de lângă Prizren, unde fratele său, ieromonahul Aksentije, mai târziu stareț, a avut grijă de el. În acea perioadă, a primit o educație bună. A fost un om cu spirit puternic și voință puternică, un luptător sistematic și persistent pentru a-și realiza ideile. A trăit într-o perioadă de mari frământări politice în Europa, în special în Balcani. După propria dorință, a fost înmormântat în mormântul familiei din Mănăstirea Sf. Marcu.

El se ocupa cu prelucrarea și comerțul cu tutun. A lucrat ca negustor din 1846 la Constantinopol și Odessa și s-a stabilit la Kiev. Când s-a îmbogățit, a început să facă lucrări de caritate. El a trimis contribuții bogate în bani și lucruri la biserici și mănăstiri din Serbia Veche. El și-a transferat averea în Serbia și a folosit-o pentru a construi instituții de învățământ de folos general.

În 1872, a ridicat o clădire de prestigiu în Prizren și a deschis o școală de profesori teologici, care a asigurat un număr semnificativ de profesori și preoți, nu numai în sudul Serbiei, ci și în Muntenegru și Bosnia și Herțegovina. Educația băieților și tinerilor a fost gratuită. Școala este cunoscută sub numele de seminarul din Prizren.

La belgrad a rdica o cladire numita “Igumanova palata”.

A fost distins cu Ordinul Crucii Takovo de gradul I și Ordinul prințului Daniel I de gradul al cincilea.

Două busturi memorialiste ale lui Sima Igumanov sunt situate în fața seminariilor din Niș și Prizren.

La avut de nas pe Voievodul Čolak-Anta Simeonović iar despre viata sa au scris Panta Srećković si M. Kostici din Vranje. Sima l-a cunoscut si pe Panta si pe Kostici, ei fiind prieteni.

Biografie: Nebojša Đokić Branko Nadoveza CRKVE I MANАSTIRINA KOSOVU I METOHIJI U XИX VEKU OSTAVŠTINA NEMANjIĆA

Sursa

Batalia de la Malajnica (Mălainiţa)

(1807) a fost prima luptă comună a sârbilor și rușilor împotriva turcilor în prima răscoală sârbă. Bătălia s-a încheiat cu victoria armatei sârbo-ruse.

După eliberarea Belgradului și asigurarea frontierei de vest a Serbiei insurgentii pe Drina, Karadjordj i-a trimis pe Milenko Stojković și Petar Dobrnjac în estul Serbiei la sfârșitul primăverii 1807 cu armatele din Braničevo și Požarevac cu sarcina de a elibera Timocul de turci. Cu aceeași sarcină, Hajduk Veljko Petrović a fost trimis din Soko-Banja cu insurgenții săi la Štubik.

Milenko Stojković în fața satului Malajnica a fost atacat de turci cu aproximativ 5.000-8.000 de soldați. Turcii s-au fortificat la Malajnica.

După ce armata rusă condusă de generalul Isaev a trecut Dunărea și Insula Mare, Karadjordj a mers în ajutorul lui Milenko cu armatele din districtele Smederevo și Groč; la mijlocul lunii iunie, cu aproximativ 4.500 de infanteristi și cavalerie, a ajuns la Stubik și a ridicat tranșee către turci.

Între timp, Milenko și Vujica Vulicevic au străpuns pozițiile turcești.

Pe 30 iunie, generalul Isaev și Karadjordj au zdrobit pozițiile turcilor din Malajnica. În lupta corp la corp, sârbii și rușii s-au descurcat mai bine. Turcii din tranșee s-au panicat si raspandit care incotro. Mula-pașa a scăpat călare, iar turcii au avut pierderi de 1.000 de morți. Sârbii au avut aproximativ 80 de morți, iar pierderile rusești sunt necunoscute. Batalionul rus Olonets a luptat curajos, motiv pentru care Karadjordje i-a numit soldații frații ai săi.

Sursa